Dublin – impresiile unei studente

O dată cu fiecare schimbare există etape mai greu sau mai uşor de parcurs, dar cu siguranţă decisiv e motivul în care hotărăşti să schimbi ceva. Fie că-i vorba de ritm, de condiţii sociale, politice, economice, trăgaciul care declanşează demersul nostru către o altă lume rămâne călăuza întregii călătorii.
Ce caută un tânăr singur în Dublin? Unul ca mine a ajuns aici pentru a-şi perpetua educaţia, pentru a o lua de la zero în momentul în care nici n-a început bine să trăiască cu adevărat.
Am ajuns la Dublin pentru un master în afaceri internaţionale la Dublin Business School.
Cum? De ce insular? De ce alt fus orar? Explicaţiile variază în amploare şi în mare parte îşi au rădăcina în sistemul românesc. Mai exact decizia mea vine ca o contra reacţie la tot bagajul educaţional de care am beneficiat până în prezent.
Înainte de toate e importat de stabilit un aspect important: elimin ipocrizia din discuţie şi fac asta prin a menţiona că nu există formă mai necredibilă de laşitate decât aceea de a nu-ţi accepta originile. Aşa că n-am să atac nicio rigoare sau fundament poate absurd întâlnit în sistemul educaţional românesc, o să încerc să-mi menţin logice pentru cititori argumentele care m-au adus aici.
Am făcut şcoala elementară în provincie, apoi am migrat spre capitală pentru studiile universitare. Bugetară la Universitatea Bucureşti, specializată pe traductologie şi interpretare în doua limbi străine, mă găsesc acum studiind afaceri ca un ucenic de brutar care nu ştie să coacă nici măcar un covrig.
Elita românească, cea compusă din indivizi de aceeaşi vârstă ca mine, e nevoită să înfrunte capcanele capitalismului asemenea unui om mare. Proaspăt dospiţi cu tone de informaţie pe băncile facultăţii, iată-ne absolvenţi ai unora dintre cele mai performante facultăţi cu degetul în gură. Încotro? Ne trebuie patalamaua, ne dorim cu toţii să fim învingători; vechea zicală „capul plecat sabia nu-l taie” nu e de noi. Suntem noua generaţie care acuză comunismul fără să ştie măcar ce înseamnă colectivizare, dar sângele fierbe, starea naţiunii ne impune să luăm parte la acţiune. N-avem un Dumnezeu social al nostru, dar ştim bine ce înseamnă să stai 10 ore pe zi la facultate şi încă 5 în bibliotecă. Şi nu e uşor deloc. În stradă însă, după ce bifăm ultimul eseu efectuat fără cusur suntem pierduţi iremediabil.
Şi tocmai deruta noastră cu privire la lumea reală ne îndreptă spre două căi total difuze şi nepotrivite: fie rămânem timizi cu nasul în cărţi şi comentăm nefondat de-acasă, fie urlăm, cerem dreptate, dar nu ştim exact pentru ce. De ce suntem nervoşi? De ce ne doare?
Păi ignoranţa doare, efortul neapreciat doare şi el, capacitatea de luare de decizie la 22 de ani nevalorificată pe măsură doare şi mai tare. Dar de departe cel mai tare doare golul în stomac, cel metaforic, căci încă n-am murit de foame. Şi iată-ne laureaţi pe la notariate, gata să ne luam zborul departe.
Aşa am ajuns in Irlanda, vroiam o ţară vorbitoare de engleză. Londra ar fi fost prea greu de îndurat, Scoţia nu mi-a spus nimic. Irlanda părea undeva la mijloc şi zvonurile relatau în rândurile tinerilor că ar fi "the new thing". Şi iată-mă în Dublin de una singură, admisă pe baza educaţiei anterioare la o facultate cu profil de afaceri, eu, simplu om de litere, dar curajos român gata s-o ducă la capăt.
Ulterior dramei despărţirii de familie, am descoperit aproape instantaneu ce caut eu de fapt aici. Mai precis mi-a fost confirmată încă din prima zi de şcoală alegerea potrivită pe care am făcut-o absolut întâmplator cu privire la viitorul meu.
DBS-ul e o şcoală modernă, poate exact opusul romantismului degajat de Trinity. Ajunsă în faţa clădirii, totul pare perfect controlat şi coordonat, studenţii sunt primiţi pe măsura avantajului financiar acordat managementului. Căci noi suntem cei care le furnizează lor venitul zilnic, suntem trataţi regeşte. Să nu exagerăm, dar amabilitatea cu care te întâmpină până şi portarul aici e incomparabilă. E occident. Speriată ca americanul pierdut în lanul de secară, încep să mă prezint noilor colegi. El e din Nigeria, ea din Croaţia, el din Norvegia, ea din Suedia şi tot aşa. Nu există bucurie de moment mai mare decât să te întrebe cineva cu interes „Tu de unde eşti?” si apoi să zică „Wow! Şi cum e acolo?”. Încep să relatez tot felul de minunăţii, de la Ceauşescu, la mirii care se bărbieresc cu toporul în ziua nunţii. Şi toţi exclamă, fiecare cu poveşti care mai de care. Instantaneu se creează un puternic sentiment de colectiv, dintre cele care apar într-o secundă, dar durează o veşnicie.
Toţi avem origini diferite, dar acum şi aici, exact acelaşi statut: studenţi internaţionali înrolaţi într-un program de master pe un subiect de care nu avem prea mult habar.
De ce? Pentru că asta e politica facultăţii. Pentru că mai marii conducerii au decis într-un moment de maximă luciditate că oamenii de afaceri nu trebuie musai să provină dintr-un mediu de afaceri. S-au hotărât să racoleze tineri inteligenţi pe care să-i motiveze şi să-i modeleze. Într-un an de zile. Frumos din partea lor.
După două luni de şcoală totul pare să meargă perfect. Am căpătat încredere în mine de la o mână de profesori cum nu mi s-a întâmplat în 22 de ani de studiu acasă. Nu-i vina lor. E pur şi simplu incapacitatea actuală de a privi lucrurile global. Aici, noi, cei 25 de studenţi la master, suntem văzuţi si trataţi ca elementele cheie care vor avea cu siguranţă o poziţie în societate. Nu suntem motivaţi să avem o viziune, ni se oferă pe tavă Viziunea. Ba chiar ni se dau mură-n gură instrumentele cu care să ajungem acolo. Au încredere în noi. Şi asta contează cel mai tare. Ascultă, apreciază, evaluează obiectiv, ne oferă posibilitatea să gândim.
De ce am fost aleşi atât de diferit? Tocmai pentru că într-un astfel de context fiecare dintre noi să vină cu aportul propriu de informaţie şi experienţă. Eu sunt din România, e esenţial să fie luate în considerare aspectele economice, politice şi sociale fundamentale ale unei ţări în curs de dezvoltare. De ce stă lângă mine un student din Suedia? Pentru că e important ca el să-mi povestească mie şi celorlalţi cum naţiunea lui nu simte absolut nimic în urma crizei financiare. Nu ştii ce înseamnă management de proiect? Nu-i nimic, orice profesor are răbdarea necesară ca în afara orelor de curs să te invite la o cafea pentru o discuţie clarificatoare.
Cam ăsta e sistemul educaţional în Dublin. Administraţia împreună cu profesoratul ştiu clar că sunt furnizorii de servicii pentru o mână de oameni cu douăzeci de ani mai tineri ca ei. Şi cu toate astea îşi păstrează respectul şi integritatea. Şi pentru o astfel de atitudine sunt gata să sacrific litri de lacrimi de dor de casă.
Pentru că deja simt că e mai bine. Viziunea se schimbă la vârsta asta ca vremea în Irlanda. Azi cred într-un lucru ca mai apoi realitatea să mi-l demonteze fără milă. Dar în faţa clasei stau oameni care pledează pentru succes, care repetă obsesiv că suntem în stare. Oare?!