Jurnal (VIII)

1 Aprilie 2009 m-a prins tot în Dublin, dar nu am uitat de semnificaţia datei. Fără s-o planuiesc în detalii, am reuşit o păcăleala de zile mari. Am reuşit să păcălesc trei români deodata. Toţi au înghiţit găluşca mea cum ca „Domn’ Basescu vrea să-şi dea demisia din funcţia de preşedinte”. Toate păcălelile mele de care-mi aduc aminte au avut „succes”, dar asta, ultima, le-a bătut pe toate, ţinând cont că mirosea de la o poştă că-i cusută cu aţă albă: „Cum să lase Băsescu puterea, când e atât de bine calare pe Boc!??”. Cu sora mea şi alţi doi români, un piteştean şi o maramureşeancă, m-am întâlnit după ce muncisem toata ziulica, cu o foame de aş fi mâncat şi pietre pane. Nu era vreme de nici o friptură căci ne-am ucat în maşină ca să exploram Irlanda. Aşa s-a hotarat, chiar dacă după-masă târzior. Am spus „da”, zicându-mi că nu ma întalnesc în fiecare zi cu oportunitatea asta. Şi-am pornit, după lungi deliberari, înspre pubul situat la cea mai mare altitudine din Irlanda, Johnnie Fox’s Pub
Frumoasa Irlanda, ca o Fata Morgana, ne-a purtat pe multe cărari numai înspre punctul dorit nu.
Ne rătăcisem de vreo doua ori de la drumul bun, cu toate că şoferul era cu experienţă şi eram dotaţi cu GPS, harţi şi bunădispoziţie. Ghidul nostru, soră-mea, ne informa din când în când unde ne aflăm, despre obiectivele turistice etc.
Vecinei mele de drum şi de judeţ (eu din Salaj, ea din Maramureş) îi dispăruse roşul din obraji, semn ca nu se simte prea bine. Pubul atât de renumit, căutat de toţi turiştii înca nu-l aflasem deşi străbătusem kilometri buni. Ne-am mulţumit, între timp, cu priveliştea ce ne-o oferea marea. Marea, ca-n totdeauna, delicată şi încântatoare.
Foamea muşca din mine. Aveam înaintea ochilor doar fish and chips, făcuţi cum ştiu irlandezii mai bine. Într-un peco, un irlandez săritor, făcându-i-se mila cum ne mişcam în jurul „balaurului”, s-a oferit să ne conducă până la Johnnie Fox’s Pub. Ne-am bucurat, aveam să ajungem în cinci minute la locul mult dorit. Nu ştiu ce era în stomacul celorlalţi, dar al meu se hrănea cu imagini gastronomice din cele mai copioase şi gustoase.
Am ajuns la Johnnie Fox’ Pub. Ne dăm jos din maşina şi nu înţeleg de ce americanii se omoară sa cineze aici. În curte, fel şi fel de vechituri, unele recondiţionate, altele ca după război. Intram în pub. Citisem că au mâncare bună, dar toata foamea ce ma rodea mi-a trecut brusc cand am vazut mizeria intenţionat creata. Facea şi asta parte din brand. Rumeguş aruncat pe jos, scândura scaunelor şi a meselor lipicioasă, pereti afumaţi şi un miros de ...râncezeala. Nu sunt fiţoasă din fire, chiar sunt turistul care le încearca pe toate, dar nu am putut mânca aici. Poate ca nu am prins noi ziua bună. Cu muzică, cu invitaţi şi localul burduşit de petrecăreţi, râncezeala şi-o mai fi pierzând din intensitate.
Oricum, bună pacaleala.
A trebuit sa înduram, până în Dublin, unde în noapte târziu, că-mi scăpam
ochii-n farfuria cu somon, am reuşit să ne potolim foamea.